24 aug. 2014

Pălălăvrăgeli

Voi începe cu o întrebare: 
Cum ar fi viața fără memorie?
Bine, asta e în linii prea mari, dacă nu am avea memorie am muri.
De ce? Pentru că nu ne-am aminti cum să avem grija de noi, cum să mâncăm, ce e periculos și ce nu. Gândiți-vă la un adult cu o minte de nou-născut. Acum să ajung într-un loc mai specific cu întrebarea:
Cum ar fi viața dacă nu am avea amintiri?
Aici, referindu-mă că doar o zi (ziua pe care o trăiești momentan) ți minte ce se întâmplă, a doua zi ai uitat tot ce ai făcut (nu zic mâncat pentru că asta uităm și acum). Nu îți aduci aminte nimic, înafară de cum să ai grijă de tine, de cum te cheamă, de familie, adică, da, ai avea ceva ”amintiri”, doar că pe cele esențiale pentru a trăi. NU prea multe, dar tot ai uita mare parte din viața ta. Din nou aici e tot în linii mari, cu multe chichițe. Așa că încerc o altă întrebare/formulare.
Cum ar fi viața dacă a doua zi uiți tot ce ai făcut ziua precedentă începând cu vârsta de 18 ani?
Ei bine, ar fi o viață mai mult sau mai puțin interesantă... Am ști cum să ne descurcăm, oarecum... Am ști cine ne e prieten (prieten de dinaintea pierderii memoriei) și cine nu, ce e rău pentru noi. Dar ar fi greu cu un servici, cu întâlnitul oamenilor noi, cu învățatul, ar trebui să ne alegem aleasa/alesul cu mult înainte de vreme. Cred că totuși am trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ar fi o împrejurare interesantă pentru o relație.


”Mă uit la ea ca și cum e ultima dată când o văd, mai avem 30 de minute, prea puține, pentru că cel mai probabil nu îmi voi mai  aminti de ea mâine. Ochii ei albaștrii mă privesc intens, mă soarbe din priviri ca și cum ar vrea să mă țină minte pentru tot restul vieții ei. O strâng în brațe, afară e rece, ploaia se zdrobește de asfalt. Îi las un sărut pe frunte, mă uit la ea:
-Nu cred că ar fi trebuit să ne fi întâlnit...  Mi-e frică, știu că mâine am să te uit.
-Atunci de ce nu o trăim de parcă ar fi ultima? șoptește ea
-Pentru că nu e corect, eu nu vreau să te am doar acum... eu te vreau pentru totdeauna.
Mai aveam puțin și e râdeam, abia o cunosc pe fata asta, dar știu că întru-un fel ar trebui să fim împreună, nu o iubesc, pentru că nu ai cum să iubești pe cineva cu care abia te-ai întâlnit acum 10 ore. Dar într-o lume în care a doua zi totul rămâne în întuneric, înveți să îți dorești imposibilul.
20 de minute, ne mai despart de uitare.
Vreau să o privesc pentru totdeauna, vreau să o îmbrățișez de parcă asta ar depinde de viața mea, dar nu o pot ține aici indiferent ce fac.
-Mi-ar plăcea să mi te amintesc, spune și apoi un zâmbet îi împânzește fața.
Zâmbetul ăsta aș vrea să-l pun într-o ramă, să mă uit la el de fiecare dată când mă trezesc.
-Și eu, și eu... Dar știm amândoi că nu putem face nimic care să nu se șteargă mâine.
-Ba da! Am un aparat vechi, unul care scoate pozele după ce le face, unul care nu e controlat de Văzători, unul care nu va reseta poza și nu o va șterge, strigătul ei era plin de speranță, dar era prea târziu, mai aveam 10 minute, iar ea stătea prea departe...
-Mi-ar fi plăcut să am o amintire cu tine, dar e prea târziu acum... 
Îi ridic bărbia și mă pierd pentru a mia oară pe ziua de astăzi în ei.
-Pentru noi nu există trecut sau viitor, există doar acum, ceva ce trece prea rapid.
Am sărutat-o cu disperare, de parcă dacă îi țineam buzele lipite de ale mele ea nu ar fi dispărut, am sărutat-o cu frustrare, din cauza Regulii Uitării, și la sfârșit am sărutat-o cu speranță, una mică, dar pe care mă bazez. Mai avem 5 minute, ultimele minute, singurele minute în care îmi voi aduce aminte de ea...
-Trebuie să plecăm, așa-i? spune ea având ochii închiși.
-Speranța moare ultima, așa-i?
-Nu, asta-i o porcărie, speranța moare o dată cu noi,cei cu amintiri. 
Frustrarea ei mă întrista și mai tare, nu avea nici măcar un dram de speranță, nici măcar nu mai credea...
-Ce-ar fi dacă am rămâne aici împreună, poate așa ne vom aminti, sau am putea retrăi totul? vocea-mie disperată.
- Ști că avem cipuri stupide de urmărire, nu? Ști că dacă rămânem aici după miezul nopții, Patrula vine după noi, nu? Aș vrea să fi avut o hârtie și cerneală invizibilă la mine... dar ai dreptate, e prea târziu, mai avem 2 minute. 
Mă sărută din nou, de data asta cu regret... și pleacă. Mai am un minut în care o privesc îndepărtându-se, nu sunt supărat pe ea, are dreptate, ar fi fost mai rău dacă ne prindeau împreună cei din Patrulă. 30 de secunde în care-i rememorez fața, zâmbetul, ochii... și ce? Ce naiba? 
Ce fac în mijlocul pădurii la ora asta? Sirenele se aud, Patrula mă va lua de aici, slavă cerului! Ofițerul se uită și îmi zâmbește de parcă ar știi ceva ce eu nu știu, nu-mi pasă, mă urc pe bancheta din spate. Acolo mai e o fată, ce ciudat... Are niște ochi albaștrii de vis, aș vrea să știu cine e, dar nu avem voie să vorbim. Așa că încerc să adorm în timp ce ea se uită ciudat la mine, iar apoi întoarce capul spre fereastră. Nu știu de ce îmi place așa mult, nu e o ființă extraordinar de frumoasă, dar încetul cu încetul nici nu-mi aduc aminte de asta, adorm pur și simplu.”

Asta da relație cu năbădăi, sper că ați avut răbdare să citiți!
V-am tucat!
Ps: sper că v-a plăcut!
Pps: habar n-am cum am ajuns de la ce am început la o mini-poveste...

12 comentarii:

  1. Astazi este ziua intrebarilor pentru Pufulet :))
    Mi-a placut ce ai scris, iar povestioara este " Asăm ". Prima data am crezut ca ai luat un fragment dintr-o carte si asteptam la sfarsit sa spui de cine e scrisa, ca sa o pot citi pe toata. Haha!
    Pupici !

    RăspundețiȘtergere
  2. Huaa, in sfarsit am fost pe faza si ajung sa comentez si eu prima la o postare de-a ta yay!
    Cred ca ti-am mai spus, da' nu-i bai, imi place sa-mi accentuez ideile: imi place sa-ti citesc postarile, ma fac sa zambesc si datorita maimutoilor adorabili pe care-i folosesti <3
    Nu conteaza cum de ai ajuns sa scrii mini-povestea, ii jmen :3
    Mie chiar mi-ar placea sa nu am amintiri (ma rog, cu exceptia celor de baza), ar fi cu adevarat interesant. Dar totusi, Doamne fereste sa nu fac alzheimer X_x. Ma rog, eu si asa sunt o fire mai timida si ciudata, fire care ma enerveaza si pe mine de multe ori. In primul rand, nu prea pot sa fac lucruri foarte rele, pentru fucking constiinta mea e mereu acolo si nu-mi da pace o secunda. Nu stiu de ce naiba nu pot s-o mai domolesc... dar cand vine vorba de o razbunare pe drept, ohoho, I REGRET NOTHING!
    Revenind, daca nu as mai avea amintiri pfff, as face tot ce ma taie capu'...si n-ar fi lucruri chiar foarte elegante si pline de rafinament :)) Pentru ca ce rost ar mai avea? Si asa le uit... Stii, oamenii spun ca amintirile sunt frumoase si te inveselesc &co., dar tot din cauza lor ne intristam. Fie ca e un lucru care s-a intamplat acum 10 minute, s-a terminat, e de domeniul trecutului, deci intra in categoria 'amintiri'. ( asta nu stiu daca a avut multa logica, dar meh :)) )
    Ma gandesc acum... oare senzatiile de deja-vu sunt amintirile pe care creierul le ascunde cu dibacie, amintiri care incearca sa iasa la suprafata?
    Spor la inspiratie :D
    Ciuss ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lool, uita chestie cu prima :))) Pana m-am rasucit eu sa scriu comentariul, pana am mai baut cateva pahare cu apa, a trecut faza... Ma simt awkward :"> Da' imi revin, nu-i bai :))

      Ștergere
  3. Oaaaau. Și eu crezusem inițial că e un fragment dintr-o carte și așteptam să aflu ce roman e pentru că părea interesant. You go girl! Nu abandona ideea, poate poți să faci o poveste din ea, sau chiar un roman, cine știe?

    Cât despre întrebarea ta...ultima variantă mi-a amintit de un film sau serial, nu mai țin minte, în care la un moment dat o tipă chiar pățea asta, uita zilnic tot, amintindu-și viața ei până la 16 ani și era foarte nasol pentru părinții ei pentru că ea avea vreo 25 de ani și trebuiau să scape de toate oglinzile din casă pentru că ea nu-și dădea seama că îmbătrânise și trebuiau s-o facă zilnic să renunțe la a se întâlni cu prietenele de care își amintea, pentru că unele aveau deja o familie, altele se mutaseră din oraș etc... ar fi o viață nasoală. Dar dacă tuturor li s-ar întâmpla asta... ar ieși o carte faină!

    RăspundețiȘtergere
  4. Îmi place povestea ta! Îmi mai place și faptul că ai foarte multe întrebări, deși pe mine mă derutează toate acestea. Sincer, nu mi-ar plăcea deloc faza cu uitatul, îmi plac amintirile mult prea mult.

    RăspundețiȘtergere
  5. frumoasa povestioara! Asa cum spunea si Ghanda este un film cu subiectul acesta Drew Barrymore dar si o carte care trateaza subiectul acesta S.J. Watson - Inainte sa adorm .
    Personal cred ca ar fi un dezastru .Pentru ca sunt o persoana imprastiata , uit uneori unde am pus diverse chestii . Ma gandesc cum ar fi daca nu as avea deloc amintiri , daca eu intru in panica pentru chestii minore.

    RăspundețiȘtergere
  6. Viata fara memorie nu exista!
    Daca n-ai amintiri, chiar si urate, inseamna ca doar ai respirat pana acum...
    Daca nu ti-ai aminti nimic dupa 18 ani, n-ar trebui sa inveti pentru BAC, pentru scoala de soferi, n-ar trebui sa-ti cauti un job si ai continua sa suspini dupa iubirile pierdute din anii de liceu...

    RăspundețiȘtergere
  7. Tu ai scris povestioara asta asa de frumoasa??? Prima data am avut impresia ca e un fragment din "Zi dupa zi" :))

    RăspundețiȘtergere
  8. Am atât de multe să îţi scriu, încât cred, că aş umple golul acesta cu o mulţime de rânduri. Voi începe prin a-ţi aprecia scriitura, micuţa povestioară ( care poate deveni un roman cu uşurinţă , sau poate rămâne la acest stadiu, indiferent de ce se va alege de ceea ce ai scris tu, să ştii că e genial) . Iniţial am crezut că e un fragment dintr-o carte, aşteptam să văd de unde l-ai luat. Lipsa autorului de la final, mi-a trezit la viaţă leneşul meu neuron , care, precis dormita şi şi-a amintit de o altă fată ce scria, unele lucruri i-au rămas neterminate, altele au rămas idei, alte povestioare cu personaje, scurte,căci ei nu i se părea că scrie deloc bine, dar a renunţat , aproape definitiv la tot. Sunt momente când se amuză copios , pe inocenţa trăznăilor înşirate de ea . De aia , ea te tot roagă pufulete , să scrii. Pentru că scrii foarte frumos, modul tău de a nara e special. Scrii coerent , o faci din suflet , nu lăsa pasiunea, sau orice înseamnă scrisul pentru tine să moară. Acum, întrebările tale, de-a dreptul filozofice uneori, necestită răspunsuri mult mai ample, cine ştie, poate într-o zi cu acordul tău, voi răspunde la ele printr-o postare pe blog. Merită asta . Dar, să văd ce îmi coace acum creieraşul, căci şi aşa degetele mele se bucură că tastează din nou . ( Scuze pentru romanul care e în curs de dezvoltare aici, dar am atenţionat de la început că am multe să îţi spun , nah ) Cum ar fi viața fără memorie? Viaţa fără memorie ? E genul acela de întrebare care trebuie întoarsă pe toate părţile, are o tentă psihologică foarte clar definită. Poţi răspunde la genul acesta de întrebare în multe feluri, dar pentru că eu nu sunt avizată să vorbesc din puntde vedere medicali, am să îţi răspund din percepţia unui simplu om. Trăznit aş putea spune. Aiurit , chiar . Dar, ar fi dificil să trăieşti fără memorie, e ca şi cum nu ai exista, oamenii tear ocoli, te-ar judeca ( mai mult decât o fac în mod obişnuit) fără a te cunoaşte. Cred că dacă nu am avea memorie, am fi incapabili să reţinem date, să învăţăm, să întreţinem relaţii ( nu mă refer la cele cu tentă, mă refer la orice rapoarte, de colegialitate,familiale, amiciţie) interacţiunea umană ar fi greu de realizat.Am trăi, impropriu spus într-o lume a umbrelor, am fi expulzaţi de aşa numita societate. Ar fi tragic, ar fi urât, ar fi dureros. Cred că , fără memorie, am fi în mod clar nişte epave, da acesta era cuvântul pe care îl căutam încă de la început. Cum ar fi viața dacă nu am avea amintiri?Hm, făcând referire la ceae ce ai precizat şi tu, o zi, apoi a doua zi să uităm complet ceea ce am făcut. aici am să îţi răspund aşa , păi, partea malefică din interiorul meu ar spune, yey, pot face ce vreau, pot fi cine vreau, pot să mă duc la discotecă să beau de nu mai ştiu de mine, pot săruta băiatu care îmi place, dar care habar nu are de existenţa mea, pot fi liberă să fac ce vreau, cum vreau , când vreau, oricum uit a doua zi nu? Cu siguranţă aş face orice, dar în realitate, ceea ce am menţionat mai devreme e pură învenţie, am o conştiintă, care e acolo şi o credinţă puţin mai puternică...decât partea malefică interioară, pe care o avem cu toţii. În realitate cred că aş nota tot ceea ce fac , în fiecare seară, astfel voi avea grijă să nu repet aceeaşi greşeală din ziua precedentă,aş putea să văd ce anume am realizat cu o zi în urmă. Tot cred, că e trist.
    Cum ar fi viața dacă a doua zi uiți tot ce ai făcut ziua precedentă începând cu vârsta de 18 ani?
    Cred că ar fi interesant, pentru că unele lucruri ar trebui şterse complet din memoria mea, dar am o memorie activă , nu ştiu dacă e un lucru bun sau nu, dar sunt unele lucruri care ar trebui să rămână acolo, în trecut .
    Uff am obosit, gata ....scuzele mele pentru strecurarea unor, eventuale,greşeli de natură gramaticală, uneori mai violez gramatica limbi române ( asta aşa ca să o termin într-o notă optimistă ) Te pup, drag pufulete

    RăspundețiȘtergere
  9. Erată * Punct de ...
    Te-ar ..( Neatenţia )
    Limbii ( exact ce spuneam )
    invenţie .

    RăspundețiȘtergere
  10. Draga mea, ai un premiu la mine pe blog.http://367dezile.blogspot.ro/2014/08/castigatoarele-concursului-cu-premii-de.html..Ai un pandantiv de la mine. Astept mailul tau la fairytaleingeras@gmail.com

    RăspundețiȘtergere
  11. Wow,cred că viața fără memorie (amintiri) ar fi oribilă.Spun asta pentru că amintirile ne fac viața completă,fără ele probabil nu am mai iubi,iar omul este făcut să iubească și să fie iubit.De multe ori mi-am pus și eu această întrebare,însă da,am preferat să nu îmi răspund niciodată la ea.

    RăspundețiȘtergere