28 aug. 2014

Pufocenzie (7) - Recenzie Roșu ca sângele

E cea mai grea iarnă din ultimii ani; străzile din Tampere, Finlanda, sunt îngheţate şi acoperite de zăpadă. Şi nimic nu contrastează mai tare cu albul zăpezii decât sângele.
Lumikki Andersson, o adolescentă în vârstă de 17 ani, locuieşte singură şi urmează cursurile unui liceu de arte. Şi-a făcut o regulă din a nu se implica în lucruri ce nu o privesc. Totuşi, această regulă este pusă la încercare în ziua în care Lumikki găseşte bancnote pătate de sânge în camera obscură a liceului.
Dându-şi seama că trei elevi de la liceul său au un amestec în acest incident, Lumikki se trezeşte prinsă în hăţişul unei afaceri internaţionale cu droguri. Viaţa îi este pusă în pericol.
Lumikki Andersson, eroina trilogiei Albă-ca-Zăpada, a învăţat să se apere singură şi să nu aibă încredere în nimeni. E un lup singuratic şi o supravieţuitoare. A fost agresată brutal la şcoală, iar acum s-a mutat în Tampere, unde locuieşte singură. Lumikki e inteligentă, sarcastică, are o anume duritate şi îi place solitudinea. De asemenea, îi place să se lupte corp la corp, să înoate în apă îngheţată, să alerge şi să viziteze galerii de artă. A hotărât că nu mai vrea să-i fie niciodată frică de nimic.
                                   Acum şi adolescenţii au o Lisbeth Salander a lor!



Lumikki Andersson este tipul de fată badass. Nu se implică, rămâne invizibilă, știe să lupte, atât fiziccu ceilalți, cât și cu viața însăși, pentru atingerea propriilor țeluri fără a se da bătută și știe mai multe de cât arată. E mai mereu singură și nu-i pasă de multe lucruri, dar asta se schimă când descoperă în camera obscură a liceului bani pătați de sânge. Începe să se implice încercând să înțeleagă ce e cu acei bani (mai exact 30.000 euro). Din păcate înțelege...  și se afundă și mai tare în probleme, fiind aproape omorâtă. Împreună cu cei trei care au luat banii încep să descopere tot mai multe lucruri. Totul începe să se schimbe în viața lor.
 Până  acum nu am mai citit nicio carte scrisă de un autor/o autoare nordic(ă), mă bucur că am făcut-o, cartea asta te ține în priză și te amesteci între paginile cărții. Mi-a plăcut mult personajul principal, Lumikki, e genul de personaj care te inspiră prin tăria lui, totuși cred că ea ascunde un secret (pe care speram să-l descopăr măcar la sfârșitul cărții, dar nu s-a întâmplat). 
Autoarea creează un thriller ușor de citit și digerat, palpitant și interesant în doar 227 de pagini. 
Cartea mi-a plăcut, însă începutul m-a cam băgat în ceață, dar mi-ar revenit o dată ce am înțeles că primele 2 capitole erau piese din puzzle. Lumikki începe să iasă din carapacea ei pe parcursul cărții, se împrietenește fără să vrea cu Elisa, una dintre cei trei ”norocoși”. Abia aștept a 2-a carte, chiar vreau să aflu ce ascunde Lumikki, deși am impresia că cărțile trilogiei nu se leagă... Totuși nu e chiar perfectă, sunt unele chestii, dar peste care poți să treci cu vederea.
citate
"A fost odată ca niciodată o noapte care nu s-a sfârşit nicicând. Înghiţise soarele în întuneric, absorbise toată lumina şi îşi întinsese bratul negru şi rece asupra lumii. Noaptea lipise pleoapele oamenilor pentru totdeauna, le făcuse visele mai adânci şi mai stranii, îi făcuse pe oameni să uite de ei şi să alunece în lumea creaturilor imaginare ale viselor, să-şi piardă amintirile. Noaptea pictase cele mai terifiante imagini pe pereţii caselor, de unde dispăruseră culorile. Noaptea sufla peste oamenii care dormeau un aer rece şi sufocant, care le pătrundea îi plămâni şi-i făcea negri pe interior."

„Între clasele a șașea și a șaptea, o parte din fete apăruseră la școală ca și când le căzuse jumătate din creier în lac. Fetele altădată deștepte nu mai știau acum să rezolve nici cele mai simple probleme de matematică sau nu puteau alerga 100 de metri fără să nu <<moară>>. 
<<Deci ajutor, mor!>>”

Notă: 4/5

Văd că Editura Trei preia locul liber pe care Leda l-a lăsat, sper să publice cât mai multe cărți interesante.
Voi ce ați citit în ultima vreme?
V-am țucat!



Read More

24 aug. 2014

Pălălăvrăgeli

Voi începe cu o întrebare: 
Cum ar fi viața fără memorie?
Bine, asta e în linii prea mari, dacă nu am avea memorie am muri.
De ce? Pentru că nu ne-am aminti cum să avem grija de noi, cum să mâncăm, ce e periculos și ce nu. Gândiți-vă la un adult cu o minte de nou-născut. Acum să ajung într-un loc mai specific cu întrebarea:
Cum ar fi viața dacă nu am avea amintiri?
Aici, referindu-mă că doar o zi (ziua pe care o trăiești momentan) ți minte ce se întâmplă, a doua zi ai uitat tot ce ai făcut (nu zic mâncat pentru că asta uităm și acum). Nu îți aduci aminte nimic, înafară de cum să ai grijă de tine, de cum te cheamă, de familie, adică, da, ai avea ceva ”amintiri”, doar că pe cele esențiale pentru a trăi. NU prea multe, dar tot ai uita mare parte din viața ta. Din nou aici e tot în linii mari, cu multe chichițe. Așa că încerc o altă întrebare/formulare.
Cum ar fi viața dacă a doua zi uiți tot ce ai făcut ziua precedentă începând cu vârsta de 18 ani?
Ei bine, ar fi o viață mai mult sau mai puțin interesantă... Am ști cum să ne descurcăm, oarecum... Am ști cine ne e prieten (prieten de dinaintea pierderii memoriei) și cine nu, ce e rău pentru noi. Dar ar fi greu cu un servici, cu întâlnitul oamenilor noi, cu învățatul, ar trebui să ne alegem aleasa/alesul cu mult înainte de vreme. Cred că totuși am trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ar fi o împrejurare interesantă pentru o relație.


”Mă uit la ea ca și cum e ultima dată când o văd, mai avem 30 de minute, prea puține, pentru că cel mai probabil nu îmi voi mai  aminti de ea mâine. Ochii ei albaștrii mă privesc intens, mă soarbe din priviri ca și cum ar vrea să mă țină minte pentru tot restul vieții ei. O strâng în brațe, afară e rece, ploaia se zdrobește de asfalt. Îi las un sărut pe frunte, mă uit la ea:
-Nu cred că ar fi trebuit să ne fi întâlnit...  Mi-e frică, știu că mâine am să te uit.
-Atunci de ce nu o trăim de parcă ar fi ultima? șoptește ea
-Pentru că nu e corect, eu nu vreau să te am doar acum... eu te vreau pentru totdeauna.
Mai aveam puțin și e râdeam, abia o cunosc pe fata asta, dar știu că întru-un fel ar trebui să fim împreună, nu o iubesc, pentru că nu ai cum să iubești pe cineva cu care abia te-ai întâlnit acum 10 ore. Dar într-o lume în care a doua zi totul rămâne în întuneric, înveți să îți dorești imposibilul.
20 de minute, ne mai despart de uitare.
Vreau să o privesc pentru totdeauna, vreau să o îmbrățișez de parcă asta ar depinde de viața mea, dar nu o pot ține aici indiferent ce fac.
-Mi-ar plăcea să mi te amintesc, spune și apoi un zâmbet îi împânzește fața.
Zâmbetul ăsta aș vrea să-l pun într-o ramă, să mă uit la el de fiecare dată când mă trezesc.
-Și eu, și eu... Dar știm amândoi că nu putem face nimic care să nu se șteargă mâine.
-Ba da! Am un aparat vechi, unul care scoate pozele după ce le face, unul care nu e controlat de Văzători, unul care nu va reseta poza și nu o va șterge, strigătul ei era plin de speranță, dar era prea târziu, mai aveam 10 minute, iar ea stătea prea departe...
-Mi-ar fi plăcut să am o amintire cu tine, dar e prea târziu acum... 
Îi ridic bărbia și mă pierd pentru a mia oară pe ziua de astăzi în ei.
-Pentru noi nu există trecut sau viitor, există doar acum, ceva ce trece prea rapid.
Am sărutat-o cu disperare, de parcă dacă îi țineam buzele lipite de ale mele ea nu ar fi dispărut, am sărutat-o cu frustrare, din cauza Regulii Uitării, și la sfârșit am sărutat-o cu speranță, una mică, dar pe care mă bazez. Mai avem 5 minute, ultimele minute, singurele minute în care îmi voi aduce aminte de ea...
-Trebuie să plecăm, așa-i? spune ea având ochii închiși.
-Speranța moare ultima, așa-i?
-Nu, asta-i o porcărie, speranța moare o dată cu noi,cei cu amintiri. 
Frustrarea ei mă întrista și mai tare, nu avea nici măcar un dram de speranță, nici măcar nu mai credea...
-Ce-ar fi dacă am rămâne aici împreună, poate așa ne vom aminti, sau am putea retrăi totul? vocea-mie disperată.
- Ști că avem cipuri stupide de urmărire, nu? Ști că dacă rămânem aici după miezul nopții, Patrula vine după noi, nu? Aș vrea să fi avut o hârtie și cerneală invizibilă la mine... dar ai dreptate, e prea târziu, mai avem 2 minute. 
Mă sărută din nou, de data asta cu regret... și pleacă. Mai am un minut în care o privesc îndepărtându-se, nu sunt supărat pe ea, are dreptate, ar fi fost mai rău dacă ne prindeau împreună cei din Patrulă. 30 de secunde în care-i rememorez fața, zâmbetul, ochii... și ce? Ce naiba? 
Ce fac în mijlocul pădurii la ora asta? Sirenele se aud, Patrula mă va lua de aici, slavă cerului! Ofițerul se uită și îmi zâmbește de parcă ar știi ceva ce eu nu știu, nu-mi pasă, mă urc pe bancheta din spate. Acolo mai e o fată, ce ciudat... Are niște ochi albaștrii de vis, aș vrea să știu cine e, dar nu avem voie să vorbim. Așa că încerc să adorm în timp ce ea se uită ciudat la mine, iar apoi întoarce capul spre fereastră. Nu știu de ce îmi place așa mult, nu e o ființă extraordinar de frumoasă, dar încetul cu încetul nici nu-mi aduc aminte de asta, adorm pur și simplu.”

Asta da relație cu năbădăi, sper că ați avut răbdare să citiți!
V-am tucat!
Ps: sper că v-a plăcut!
Pps: habar n-am cum am ajuns de la ce am început la o mini-poveste...
Read More

21 aug. 2014

MiniCenzie, Recenzie Darul lui Jonas

Blong-blong guys! (înseamnă bună-bună, și guys știți ce înseamnă)
Ce e o minicenzie vă întrebați? Cred că știți răspunsul, dar ca să fie totul clar, minicenzia, în cazul acestui blog, este o mică recenzie, în care nu voi include paragraful „recenzie” și nici bucata de text de pe spatele cărții, basically scriu doar părerea mea și un pic din ce se întâmplă.

Cartea asta m-a atras deoarece e o distopie, cum sunt mare fană am zis: ”de ce nu?”. Am împrumutat-o de la bibliotecă și nu aveam mari așteptări, pentru că nu știam prea multe despre ea și de obicei încerc să nu am așteptări prea mari, ca să nu fiu dezamăgită.
A fost o carte bună, mie mi-a plăcut.
Lumea lui Jonas este o lume pusă la punct până la cel mai mic detaliu. E o lume în care nu alegi, totul ți-e ales ca să ți se potrivească perfect. Clima nu se schimbă , toată lumea are ce mânca, nimeni nu rămâne fără o casă. Totul pare perfect, dar ca de obicei nu e...
În această comunitate oamenii își primesc consoarta și consort(am căutat, e corect) în urma unei cereri, iar acesta/acesta se potrivește perfect cu celălalt, de asemenea ai dreptul doar la 2 copii, unul fată, iar celălalt băiat, amândoi primindu-i în urma unei cereri, practic nu au voie să-și creeze propriul copil. Sentimentele de iubire nu există, ele -alături de alte câteva- sunt considerate tulburări ce trebuiesc tratate cu pastile. Greșelile sunt rare, iar suferința nu există.
La început eram foarte indignată că nu sunt foarte iubitori, că nimeni nu se răzvrătește, toți erau indiferenți... dar am înțeles că viața acolo, părea numai bună, plus că acele pastile îi ajutau să nu le pese prea mult de sentimente. Chiar și Jonas era fericit înainte să vadă ce pierde de fapt. Bine, o parte bună era că nimeni nu are probleme și nu existau războaie, dar nu cred că aș renunța la iubire, la animale, la culori, la toate lucrurile faine pe care le putem face, doar pentru ca o parte a lumii să fie complet fără griji, iubire, dreptul de a alege (chiar dacă ei fac alegerea cea mai bună).
Finalul e foarte interesant, poate fi interpretat în multe feluri, aș vrea să cred că s-a terminat într-o notă frumoasă, atât spun.

Presupun că sunt egoistă, dar tu ai renunța la toate bucuriile vieți, la greșelile din care învățăm, la ”primul iubit”, la iubire, la sentimente, la culori, la dreptul de a alege pentru tine, dacă asta ar însemna ca majoritatea (nu știu dacă tot universul în care se petrecea acțiunea primea ”pacea”) să trăiască într-un fel de pace? Eu una nu m-am decis încă. Cred că cel mai bine ați face și voi decizia dacă ați citi cartea, ca să înțelegeți mai bine.

Notă:  4/5


Ps: aștept răspunsul tău la întrebarea pusă de mine.
Vă țuc !





Read More