Pufocenzie(6) - Recenzie Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Am ceva timp de când nu am mai scris o recenzie... pff, să vedem cum o fac pe aceasta, căci mi-e cam greu să exprim ce s-a întâmplat cât timp am citit cartea aceasta.

Aveți în mână o carte rară. Veți descoperi singuri povestea neobișnuită a lui Charlie Gordon și a șoarecelui alb Algernon, precum și imensa bucurie a acestei lecturi.

Charlie este unul dintre personajele care te fac sa vezi lumea altfel, să înțelegi mai mult din ea. Exista un Charlie prost și un Charlie genial, căci fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost și de un geniu. De aceea „efectul Gordon-Algernon“ despre care scrie inteligentul Charlie ne privește, într-un fel, pe toți.

Ciudat este însă că marile adevăruri ale cărții le spune, în felul lui candid, Charlie cel prost.

De pilda că e bine să ai prieteni. Și că e ușor să ai prieteni dacă lași lumea să râdă de tine.
Algernon şi omul Charlie vor trăi, fiecare în felul său, excepționalul situației de a vedea lumea printr-un alt coeficient de inteligenţă, suportând consecinţele nebănuite ale noii stări de fapt. O carte provocatoare şi emoţionantă, care pledează pentru supremaţia sufletului în faţa minţii, oricât de remarcabilă ar fi aceasta din urmă. 

Charlie, un adult întârziat, are prieteni care râd de el -dar măcar îi are-, are un serviciu, dar vrea să fie deștept așa că primește această șansa pe care și-a dorit-o mereu. Romanul nu este unul științific, nu prezintă modalitatea sporirii IQ-ului ci mai degrabă stadiile și schimbările lui Charlie de-a lungul experimentului, împărțindu-i în Charlie cel prost și Charlie cel deștept, după sporirea IQ-ului.
 Alături de șoarecele Algernon, trece prin acest experiment inovator, de la a fi incapabil să scrie corect, la depășirea cunoștințelor lingvistice și științifice a savanților. Deși inteligența e tot ce și-a dorit, descoperă că își pierde așa-ziși prieteni, serviciul, foștilor apropiați le e frică de el, nu mai e la fel de fericit, iar Charlie cel prost, îl bântuie, așteptând să-și reia corpul.
Încetul cu încetul amintirile îi revin, descoperind mai multe despre viața lui. E nefericit acum când știe atâtea lucruri, e nefericit că toți cei pe care îi considera deștepți nu sunt decât niște oameni proști, e nefericit acum când nu mai are de ce să se bucure.

Acest roman m-a uimit, sincer nu mă așteptam să fie cine știe ce... dar a fost.
Romanul e structurat pe rapoarte scrise de Charlie, astfel noi având posibilitatea să-i urmărim transformarea și în scris. Pot spune că începutul a fost destul de enervant deoarece era un pic greu să înțeleg ce scria Charlie, dacă o să citiți o să înțelegeți la ce mă refer.
Diferența dintre Charlie cel prost (IQ: 68) și Charlie cel deștept, nu constă doar în coeficientul IQ triplat, ci și în modul de-a trăi. La început un debil prietenos, cu o încredere deplină în oameni, Charlie devine din ce în ce mai suspicios și singur, un geniu respins, cu un IQ ridicat însă cu o inteligență emoțională slabă.
Aici cred că autorul a arătat diferența dintre ignoranța care i-a adus fericire adultului întârziat și cunoașterea care la făcut pe Charlie singuratic și neintegrat. Inteligența pe care a primit-o la transformat într-un experiment, unul care după spusele oamenilor, nu avea o viață, era un nimic înainte, ceea ce l-a înfuriat și mai tare pe protagonist.
Pot spune că înainte să citesc cartea mi-aș fi dorit să fiu și eu un geniu, dar acum am dubiile mele. Cu cât cunoști mai mult, îți dai seama cum funcționează de fapt lucrurile și devii nefericit pentru că tot ce știai înainte era doar o minciună.
Dacă vă place cum sună până acum, o să vă placă și continuarea romanului.

Recomand cartea!

Notă:

din 5

“Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atît de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru cînd observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să rîdă de el; se va întreba mai întîi dacă are suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul, sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să rîdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decît să rîdă de cel care se înapoiază de la lumină în peştera.” Platon

”O mai aud și acum. Dar poate că scăpasem. Poate că spaima și greața nu mai erau un ocean în care să mă înec, ci doar un ochi de apa în care se reflecta trecutul alături de prezent. Eram oare liber?”

”Viața este doar o cutie cu labirinturi.”

”Nu e întru totul adevărat”, am zis, calm. “Dar am învăţat că inteligenţa singură nu face două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligenţa, educaţia, cunoaşterea au devenit idolii importanţi. Dar ştiu bine că toţi aţi pierdut din vedere un lucru: inteligenţa şi educaţia care n-au fost temperate de afecţiunea umană nu fac nici cît o ceapă degerată.”

”Nu mă înţelegeţi greşit”, am zis. “Inteligenţa este unul din cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoaşterii alungă căutarea dragostei. Am descoperit de unul singur şi altceva, în ultimul timp, şi vă ofer o ipoteză: inteligenţa fără aptitudinea de a dărui şi de a primi afecţiune duce la epuizare mintală şi morală, la nevroză şi, posibil, chiar la psihoză. Şi afirm că preocuparea şi implicarea exclusiv intelectuală care neglijează relaţiile dintre oameni nu poate duce decît la violenţă şi suferinţă.” “Cînd eram întîrziat aveam mulţi prieteni. Acum nu mai am nici unul. Sigur, cunosc multă lume. Multă, foarte multă. Dar nu am prieteni adevăraţi. Nu aşa cum aveam la brutărie. Nici un prieten pe lume care să însemne ceva pentru mine şi nici unul pentru care eu să însemn ceva.”

”Dar am să-ţi spun altceva, Charlie.” M-am ridicat şi m-am retras din faţa oglinzii. “Nu sînt prietenul tău. Sînt duşmanul tău! N-o să renunţ la inteligența mea fără luptă. Nu mă pot întoarce în peştera aceea. Eu nu mai am unde să mă duc acum, Charlie. Aşadar, nu te apropia. Rămâi în inconștientul meu, unde ţi-e locul, şi nu te mai ţine după mine. Nu voi renunţa — indiferent de ceea ce cred ceilalţi. Oricît de singur aş fi. Voi păstra ce mi-au dat ei şi voi face lucruri mari pentru lume şi pentru oameni ca tine.”

Recomand cartea omului care vrea să privească prin ochi diferiți ai aceleași persoane.

Ce carte va impresionat vara asta?

V-am tucat!